Paradoxuri imaginare şi paradoxuri autentice1, 2004
Din păcate, nu beneficiem de informaţii cu privire la metoda celuilalt profesor influent al epocii, Corneliu Baba, dat fiind că niciunul dintre cei intervievaţi nu a fost elevul lui. În schimb, impresionant este omagiul pe care i-l aduce F. Mitroi profesorului său Catul Bogdan, un alt caz de profesor, care reuşea să depăşească limitele învăţământului oficial.
„Ucenicia” nu presupune însă numai anii petrecuţi în învăţământul organizat, sub oblăduirea unor profesori. Ea se completează sau se produce uneori chiar în mod esenţial pe baza experienţei şi reflecţiilor asupra picturii. Recurg la câteva incursiuni răzleţe în paginile volumului de care ne ocupăm, pentru a semnala, oricât de vag, unele viziuni personale, care au dus la practici personale. Nu toţi dovedesc rigoare intelectuală în prezentare, dezvoltând uneori teorii pentru a căror justificare ne rămân încă datori. Şi totuşi uimitoare este capacitatea pictorilor de a-şi făuri spaţii proprii de mişcare, pe baze intuitive sau pur experimentale.
Dintre acestea aş aminti „pictura homeopatică” a lui Berindei, un fel de terapie creativă. Pictează cu o paletă de 5 cm. pe 1 cm, de fapt o lamelă de laborator, alăturând opt ore pe zi puncte din aceiaşi culoare. Scopul pictorului este să uite de toate şi de el însuşi. Vasile Varga, într-o anumită perioadă, înainte de a se apuca de lucru, îşi golea tuburile de culoare, făcea amestecurile de culori, pe care le considera necesare şi le băga pe acestea în tuburile goale. Treizeci de ani i-au trebuit ca să-şi asimileze metoda cromatică ce şi-o propusese, astfel încât să o aplice spontan. Sistemul său de pregătire a nuanţelor îl numeşte „amestecul triadic”. Din explicaţiile lui, ar reieşi, că amestecă de la început în toate nuanţele trei culori. M. Horea declară că duce „lupta cu egalităţile” – fie între lăţimea obiectelor şi cea a spaţiilor libere, fie între diferitele obiecte, pentru a obţine „o imagine artistică expresivă, dinamică”. Recurge la practici foarte elaborate pentru a crea, de exemplu, o gamă de roşuri, obţinută după zile întregi de încercări. „O întreagă alchimie” spune el,. Tonurile obţinute le pune în pungi de plastic şi le scufundă într-o băiţă. Printre regulile ciudate ale unora dintre intervievaţi, merită de amintit obiceiul ”răzuirii” practicat un timp de Sevastre şi unii amici ai lui. Răzuiau şi refăceau lucrările de nenumărate ori. Procedeul înlesnea „ameliorarea acordului, […] un plus de calitate în învăluirea culorilor”. Sevastre îl califică, totuşi, drept o „maladie”, căci era de fapt simptomul nemulţumirii de a nu-şi fi găsit încă drumul. Dar personalitatea lui Sevastre are alte coordonate, mult mai semnificative.
Căci Şefan Sevastre este un artist preocupat neîncetat de analiza mijloacelor specific picturale, ca şi de lărgirea orizontului său cultural. Şi-a impus o disciplinare continuă în concepţia despre pictură, ajungând la o organizare foarte elaborată şi rafinată a compoziţiilor sale abstracte constructiviste, în varianta „artei concrete”. Declaraţiile lui Sevastre ne prilejuiesc să observăm cum, în preocupările acestei generaţii de artişti, linia „franceză”, de inspiraţie cézanne-iană sau matisse-iană (primită şi prin filiera tratatelor lui A. Lhote), începe să fie însoţită tot mai insistent de influenţe legate de textele teoretice ale germano-elveţianului Paul Klee. Numele lui Klee este destul de des amintit de preopinenţii lui M. Sârbulescu. La Sevastre se resimte prelucrarea lecturilor din Klee, de ex. când vorbeşte despre conştiinţa artistului de „integrare personalizată” în cosmos. Şi dorinţa lui Klee de a sălăşlui în lumea „rece” de deasupra haosului material, îşi găseşte un ecou personalizat (căci sensurile celor două poziţii se suprapun doar aproximativ) în afirmaţia lui Sevastre: „Eu nu pot fi heraclitean, când am în mine arderile eleate! Sunt un atemporal”.
Regretatul F. Mitroi, fire deosebit de modestă, deşi cu capacităţi intelectuale şi artistice excepţionale, era mai reţinut în teoretizări. Preocuparea sa principală se axa pe „organizarea suprafeţei” şi expresia personalizată. Constata doar, cu o anumită detaşare, „schimbarea de statut al picturii” în etapa modernă, translarea accentului de pe meserie, execuţie, pe creativitate, pe originalitate.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.